Din cauza eliminării unei cantităţi considerabile de căldură de pe urma arderii combustibilului şi de la efectul de frecare, motoarele auto necesită un sistem de răcire eficient. De regulă, căldura este transferată prin radiatorul sistemului de răcire, iar în calitate de agent termic servesc lichidele, care circulă prin sistemul de răcire şi motor.

Cantitatea de căldură transferată către sistemul de răcire al motorului este semnificativă. Este cunoscut faptul că a treia parte a energiei termice provenite din arderea de combustibil trebuie să fie eliminată de lichidul de răcire, în timp ce energia utilizabilă la arborele cotit al motorului este de doar un sfert din energia termică în motorul pe benzină sau o treime în motoarele diesel.

Cel mai vechi lichid de răcire, uneori folosit şi în prezent, este apa. În apa naturală sunt dizolvate minerale şi săruri. Sărurile ( îndeosebi calciu şi magneziu) în combinare cu clorurile şi sulfaţii sunt responsabile pentru duritatea apei. Duritatea de carbonat a apei duce la formarea sedimentelor în formă de depuneri non-solide (pulbere) sau piatră depusă pe suprafeţele de metal ale sistemului de răcire. Depunerile de săruri termoizolante micşorează transportarea căldurii de la acele părţi ale sistemului de răcire, care îndeosebi au nevoie de ea, fapt ce poate cauza probleme serioase, cum ar fi blocarea pistonului sau formarea fisurilor în blocul cilindrelor. În afară de aceasta, sulfaţii şi clorurile libere duc la sporirea coroziunii metalelor sistemului de răcire. Dar cele mai importante dezavantaje ale apei ca agent frigorific constă în faptul că se transformă în gheaţă la 0 ° C şi fierbe la 100 ° C (la presiune atmosferică normală) şi se evaporă din sistemele deschise la temperaturi sub 100 ° C.

Produsul care ne permite cel mai bine de a corecta în întregime şi eficient neajunsurile apei, şi, în acelaşi timp, de a nu o lipsi de meritele sale, este amestecul de apă-glicol. Acest amestec este o soluţie apoasă de etilen glicol (etilen glicol sau monoetilenglicol), alcool dihidric, un lichid incolor, vîscos, cu gust dulceag şi cu o densitate de 1,112-1,113 g / cm3 la 20 ° C.

O proprietate extrem de importantă a etilenglicolului este capacitatea sa de a micşora temperatura de congelare a soluţiilor apoase. La un anumit raport de apă şi etilenglicol poate fi obţinut un lichid cu temperatura de congelare necesară pînă la -65 ° C.

Cerinţele faţă de lichidul de răcire sunt: acesta trebuie să fie cel puţin pasiv faţă de toate piesele sistemului de răcire şi să le protejeze de efectele negative ale coroziunii şi de depunerile de piatră. Dar şi, cu siguranţă, unul dintre cei mai importanţi parametri în sezonul rece este punctul de îngheţ sau, în termeni ştiinţifici, temperatura de cristalizare.

Pentru a proteja piesele sistemului de răcire de coroziune, se foloseşte un ansamblu complex de aditivi (anticorozivi, antispumanţi). Limitarea conţinutului de fosfaţi, silicaţi, boraţi reduce depunerea de piatră în sistemul de răcire, măreşte termenul de exploatare al pieselor de etanşare ale pompei hidraulice (mai puţine depuneri insolubile), îmbunătăţeşte protecţia împotriva coroziunii de cavitaţie. Cu alte cuvinte, anume ansamblul de aditivi defineşte o mare parte a parametrilor de funcţionare ai lichidului turnat în sistemul de răcire al agentului termic.

Antigel sau Antifreeze ?

Antigel – este denumirea lichidului de răcire destinat pentru autovehicule, este de culoare albastră şi a fost elaborat în anul  1971, pentru automobilele VAZ în locul „PARAFLYU” italian de către experţii ISCȘCOT (Institutul de Stat de Cercetări şi Știinţe, Chimie organică şi Tehnologie). Primele trei litere ale abrevierii TOSOL (Antigel) indică departamentul de tehnologie al sintezei organice, iar literele OL sunt adăugate pentru a obţine un cuvînt care să semene cu denumirile de alcooli (etanol, butanol, metanol). Marca comercială „TOSOL”  («Тосол») nu a fost înregistrată, din acest motiv este utilizată pe scară largă de către producătorii autohtoni ai lichidelor de răcire. Proprietăţile de exerciţiu ale acestor lichide pot fi diferite şi să depindă de compoziţie.

Antifreeze (din limba engleză, care înseamnă - previne îngheţarea), în străinătate acest termen a fost folosit pentru a desemna concentratul, care se adăuga în apă în sistemul de răcire al motorului cu combustie internă.

Antifreeze-ul tradiţional este prezentat consumatorilor în diferite culori: roşu, albastru, verde. Culoarea antifreeze-ului depinde de pigmenţii de culoare ce au fost incluşi în compoziţie. Coloranţii determină posibilitatea de a amesteca antifreeze de aceeaşi culoare, dar de diferiţi producători. De exemplu, cînd este amestecat un antifreeze roşu cu un altul tot roşu este garantat că acesta nu va forma spumă şi nu va lăsa sedimente. Trebuie de ţinut cont că coloranţii pe care producătorii lichidelor de răcire îi adaugă în compoziţia produselor sale sunt adesea aleşi arbitrar, astfel că culoarea „otrăvitoare” a unor lichide de antifreeze de import nu trebuie să fie percepută ca un semn de apartenenţă la un anumit grup auto mai deosebit. De fapt, un alt criteriu stă la mijloc. În diagnosticarea sistemului de răcire adaosul ne permite să stabilim cu exactitate locul scurgerii,  pentru aceasta este adesea suficient de a ilumina spaţiul de sub capotă cu o lumină ultravioletă.

Diferitele tipuri de antifreeze au aceeaşi bază: etilen glicol sau propilen glicol + un ansamblu de aditivi. Diferă doar prin aşa parametri cum ar fi lubrifierea şi rezistenţa la coroziune, agresivitatea faţă de garniturile de etanşare, căptuşeli, duze, etc

Mulţi şoferi preferă să nu toarne antigel în maşinile lor de lux, iar acest fapt este de multe ori pe deplin justificat, dacă să presupunem că cu antigel sunt mai multe şanse de a cumpăra un lichid contrafăcut sau necalitativ. De aceea ar trebui să aveţi încredere doar în brandurile ruseşti bine cunoscute sau renumite. Aici deja o altă întrebare ia atributele unui litigiu veşnic referitor la gusturi „antigel sau antifreeze”.

Dar, în afară de opiniile subiective ale conducătorilor auto, antigelul şi antifreeze-ul diferă din punct de vedere a compoziţiei şi a proprietăţilor de exploatare. Antigelul este mult mai agresiv faţă de canalele sistemului de răcire, de aceea conţine în compoziţia sa silicat, care se depune pe pereţii canalurilor şi le protejează de coroziune. Antifreeze-ul este mai puţin agresiv şi, prin urmare, nu conţine silicaţi. Iată de ce amestecarea antigelului cu antifreeze-ul nu este recomandată, în ciuda faptului că au o bază comună de etilen glicol. Interacţiunea dintre diferiţi aditivi pot favoriza depunerile de sedimente sau forma un mediu agresiv.